Războiul – un conflict străin celor implicaţi direct

Conflictul ca stare individuală sau generală este una dintre contradicţiile care guvernează întrega viaţă umană. La nivel interior individual sau la nivel relaţii interumane ori în planul economic sau social, între naţiuni şi state, starea conflictulală a fost din totdeauna una dintre condiţiile care au determinat dezastre pentru unii şi prosperitate pentru alţii. Dintr-un conflict, cele două părţi nu vor ieşi cu pagube distribuite în mod egal. Întotdeauna una dintre părţi va avea mai mult de suferit decât cealaltă, fără a aminti de faptul că pe lângă pierderile de ordin uman şi financiar există şi o categorie de instituţii sau indivizi care prosperă într-un mod cu totul uimitor în urma conflictelor de orice fel.

Războiul, precum conflict interstatal, reprezintă un dezastru total cu consecinte din cele mai cumplite. Învinşi sau învingători, consecinţele finale sunt aproximativ aceleaşi. Nu există decât un nou început pentru fiecare dintre ei. Adevăraţii învingători nu sunt cei care au participat în mod direct în luptă, ci cei din culisele războiului, cei care au dirijat din umbră şi de la adăpost de bombe şi tunuri.

Plecare este obligatorie… întoarcerea este stabilită de hazard…

Aşa cum bine se ştie, motivul declanşării conflictului este unul aparent, în spatele lui ascunzându-se o cu totul altă cauză, de multe ori adevărata motivaţie fiind de ordin ocult, raţiune care a determinat declanşarea conflictului respectiv. În general cei care declanşează conflicte violente, de la certuri finalizate cu agresiuni, până la conflicte armate declanşate între state determinate de raţiuni politice, cu pierderi de vieţi omeneşti şi dezastre materiale, nu-şi pun problema mijloacelor cu care scopul urmărit va fi atins. Orbiţi şi uneori obligaţi de adversar să intre în conflict, participanţii chiar dacă nu cred în totalitate în cauza pe care o apără, se vor lăsa târâţi într-o luptă inegală şi nejustificată. Gândind raţional, orice conflict poate fi evitat dacă părţile adoptă poziţii tolerante, renunţă la pretenţii absurde şi nu doreşte să cucerească teritorii care nu-i aparţin. Însă dorinţa de putere, de a domina teritorial lumea, industrial ori economic, a determinat din toate timpurile, războaie absurde.

Drumul către front  în pas de defilare.

Soldat!…Drepţi!… Eşti gata să mori pentru patrie? Revistă de front în condiţii reale de război.

Şi ca întotdeauna, pierderile nu sunt ale celor care au declanşat conflictul, ci ale celor care participă şi sunt folosiţi, inoculându-li-se persuasiv ideea că „războiul” este al lor. Este trist şi dezolant faptul că cei care au murit sau cei a căror viaţă a fost distrusă în urma ”războiului lor”, au fost absolut nevinovaţi în faţa orgoliilor şi dorinţei de putere ale celor care au declanşat conflictul. În general, primii mor, iar ceilalţi înfloresc. Aceasta este legea nescrisă a războiului. Armele n-au rezolvat niciodată nimic pentru ce-i în mâna cărora au fost efectiv, ei fiind doar o masă de manevă la îndemâna puterilor oculte, puteri care au avut ca motivaţie convingătoare, problemele politice ale ţării, naţionalismul, cucerirea teritorială şi deţinerea resurselor aferente acelor teritorii.

Războiul lor s-a incheiat cu o ”pace” tragică.
Între viaţă şi moarte nu este decât frică.

Au murit sau au rămas mutilaţi pe viaţă, dar cu mândria şi demnitatea fabricată, numită pompos patriotism. Noţiune extrem de falsă însă care a prins în mod copleşitor în minţile celor mulţi şi săraci. Li s-a inoculat ideea, forţându-i mai apoi pe cei care nu credeau în patriotism, să participe la conflict fără să aibă posibilitatea alegerii opţiunii. Patria şi teritoriul trebuiau apărate de invazia străină care ameninţa să ne adauge ca teritoriu la imperiul pe care tocmai îl construiau. Şi rău ne-ar fi stat acum să fim cetăţeni germani, civilizaţi, cu Cioran alături de Goethe.

Aspecte militare din primul război mondial… sau haosul şi dramatismul războiului…

Conducerea armatei. Conducerea trupei.
Piese de artilerie.

 

Pe jos… … şi călare…
Pe apă… …sau pe uscat…

Tranşeele, spaţiul inuman în care soldaţii supravieţuiau la limita dintre viaţă şi moarte…
Refugiaţi din calea morţii…

Despre război nu pot vorbi cu adevărat decât cei care au trăit acele clipe de groază, acei ani care sau scurs între temeri şi speranţe, între viaţă şi moarte. Noi cei care am aflat ce este războiul din cărţi sau din filme , nu suntem capabili să ne imaginăm dimensiunea tragediei războiului. Suntem departe de a înţelege cele trăite de populaţia civilă sau de soldaţii folosiţi precum carne de tun. Mizeria, disperarea, frica, condiţiile inumane, moartea ce bântuia la tot pasul, dezastrul economic şi social, drama familiilor rămase singure, toate acestea şi multe altele conduc la întrebarea legitimă… Este sau a fost războiul necesar?

Atentatul de la Sarajevo… sau începutul sfârşitului…

"Sunt complet nebuni! Un război între europeni înseamnă un război civil, cea mai monumentală tâmpenie pe care lumea a făcut-o vreodată". Generalul Lyautey, rezident general al Franţei în Maroc

Deşi atentatul de la Sarajevo a fost considerat ca fiind detonatorul direct al Primul Război Mondial, acest asasinat a fost doar pretextul razboiului. Cauzele acestui prim conflict mondial au fost mult mai complexe: concurenta economica, imperialismul si nationalismul,  disputele anterioare nerezolvate precum lipsa surselor de materie primă şi de pieţe de desfacere pentru industria central-europeană, sistemul de alianţe, guvernarea fragmentară, întârzieri şi neînţelegeri în comunicaţia diplomatică, cursa înarmărilor etc.De asemenea, tendinta Germaniei de a deveni cea mai mare putere militara a Europei şi de a înlătura supremaţia navala a Marii Britanii a produs tensiuni mari intre cele doua tari. Imperiul Austro-Ungar era caracterizat da nemultumirea si agitatia nationalităţilor, tinute cu greu intr-un stat unitar.

Familia imperială: Franz Ferdinand, alături de soţia sa, principesa Sofia Chotek de Hohenberg şi de cei trei descendenţi ai familiei.

Astfel, arhiducele Austriei, Franz Ferdinand, moştenitorul tronului Austro-Ungariei, dorea ca imperiul dualist să-şi menţină autoritatea asupra unei mari parţi a teritoriilor locuite de slavii de sud, măsură cu care naţionaliştii pro-sârbi nu erau de acord. Aceştia s-au constituit în organizaţia secretă ”Mâna neagră” şi au hotarât că arhiducele trebuia lichidat. Prilejul s-a ivit în ultima zi a vizitei lui Franz Ferdinand şi a soţiei sale, principesa ceha Sofia Chotek de Hohenberg, la Sarajevo, în Bosnia, la data de 15/28 iunie 1914.

Aceeaşi zi reprezenta pentru sârbii din Bosnia-Herţegovina, deveniţi supuşi ai imperiului în 1908, un alt simbol, cel al înfrângerii în faţa Otomanilor în bătălia de la Kossovopolje şi al luptei pentru independenţă. Astfel, după participarea la slujba religioasă ţinută în capela hotelului unde erau cazaţi, arhiducele Frantz Ferdinand împreuna cu soţia sa s-au alăturat cortegiului manifestanţilor.

Complotiştii nu ştiau dacă arhiducele se afla în a doua sau a treia maşină.

Ei şi-au ocupat poziţiile şi au aşteaptat sosirea cortegiului. Unul dintre atentatori a întreabat un jandarm din apropiere în care dintre maşini se află arhiducele. Frantz Ferdinand ocupa cea de a treia maşina din cortegiu. În momentul în care maşina a trecut prin dreptul atentatorului, acesta a scos siguranţa bombei şi a aruncat-o imediat, înainte de a aştepta cele 10 secunde. Şoferul maşinii, surprins de zgomotul pe care l-a aseamănat cu o armă de foc, a apăsat instinctiv pe acceleraţie. Astfel, bomba a aterizat în spatele arhiducelui, pe capota lăsată a maşinii decapotabile. În cele din urmă, bomba a alunecat pe stradă şi a explodat mai aproape de maşina din spate. În încercarea nereuşită de atentat au fost  răniţi uşor câţiva trecători, colonelul Erich von Merizzi şi contele Alexandre Boss-Waldeck. Cotegiul şi-a reluat ruta apoi şi  a trecut pe lângă ceilalţi complotişti care nu au reacţionat în niciun fel, ajungând la destinaţia finală, anume la hotel.

Încercarea nereuşită a atentatului.

La revenirea la hotel, i se sugerează arhiducelui schimbarea programului vizitei sale şi a traseului stabilit anterior.

Franz Ferdinand decide însă că vrea să meargă la spital pentru a vedea cum se simte colonelul Merizzi. Statul său major decide atunci schimbarea rutei: maşina trebuia, în mod normal, să părăsească strada principală şi să facă dreapta la Podul Latin, apoi să o ia pe strada Franz Joseph spre direcţia centrului. Însă, s-a decis rămânerea pe strada principală, care era destul de largă, cât mai mult timp posibil înainte de a se îndrepta spre spital unde era internat colonelul Merizzi rănit în urma primei încercări nereuşite de atentat cu bomba.

Arhiducele a plecat spre spital cu o singură maşină însoţitoare, cea a şefului poliţiei. În dreptul Podului Latin, soferul maşinii poliţiei dintr-o simplă eroare sau neinformat anterior de schimbarea rutei, a virat dreapta pe pod, iar maşina în care era arhiducele şi-a continuat drumul pe strada principală.

Gavrilo Princip, un student de 19 ani – asasinul familiei imperiale.

Însoţitorul aflat în dreapta şoferului maşinii în care se afla arhiducele, ordonă întoarcerea maşinii şi urmarea traseului stabilit: Podul Latin şi strada Franz Joseph. Manevra s-a desfăşurat cu dificultate din cauza străzii înguste, însă în ovaţiile trecătorilor aflaţi la faţa locului incântaţi de faptul că puteau fi atât de aproape de familia imperială. Printr-o coincidenţă tragică, Gavrilo Princip era acolo, în apropiere, supărat şi furios probabil din cauza eşecului planului stabilit. Nu mai avea starea de spirit necesară pentru a se gândi la un nou plan şi, de fapt, nici intenţia de a mai ucide. Şi dintr-o dată, în faţa ochilor îi apare, la mai puţin de doi metri depărtare, cuplul imperial. Princip a reacţionat mai mult din instinct: a scos pistolul şi a tras. Avea să mărturisească la proces că a întors capul în momentul tragerii şi că nu mai ştie de câte ori a tras sau asupra cui. Gavrilo trăsese de două ori: primul glonţ l-a atins pe Franz Ferdinand, atingându-i vena jugulară, iar al doilea a lovit-o pe Sophia în abdomen.

Atentatul şi-a atins scopul imediat, insă a fost picatura care a umplut paharul declanşării unui conflict monstruos – Primul Război Mondial.

Aspecte din viaţa cuplului imperial…

Muzicianul de ocazie in arta lui Robert Doisneau…

Cine a fost Robert Doisneau?

A fost numit fotograful necuvintelor sau al fotografiei ce face mai mult decât 1000 de cuvinte. Este cel care a deschis calea către fotojurnalism, surprinzând instantanee deosebit de expresive prin inedit şi neaşteptat. Fotografiile lui sunt momente unice, irepetabile, ce păstrează şi imortalizează clipa precum reversibilitate a timpului. Cine priveşte aceste fotografii, acum la 100 de ani de naşterea artistului, se poate transpune cu uşurinţă în cadrul surprins la acea vreme, simţind aceeaşi emoţie sub impresieia pe care a simţi-o artistul fixând obiectivul pe acel aspect cu totul neimportant pentru cei care treceau nepăsători pe lângă viaţă.

Doisneau a pornit întotdeauna de la ideea că  "minunile din viaţa de zi cu zi sunt atât de interesante, încât nici un regizor de film nu poate aranja lucrurile neaşteptate pe care le găseşti într-o stradă."  Iar partenerul său alături de care a surprins viaţa pariziană în simplitatea ei complexă, a fost Henri Cartier-Bresson care spunea că ”A fotografia inseamnă a-ţi alinia mintea, ochiul şi inima. Este un mod de viata.”

Muzica e viaţă… şi viaţa e o muzică…

Deşi este greu să rosteşti ceva în faţa acestor imagini, fiecare privitor îşi poate construi propriul gând ce descrie pictural frântura de viaţă surprinsă de artist.

 

Întotdeauna trebuie sa fii pregătit să te desparţi de o  coardă a inimii tale… Ploaia de dinainte n-a reuşit să o atingă, în schimb hazardul ţi-o poate smulge în orice moment de neatenţie…

Drumul vieţii nu poate fi străbătut fără muzică. De ori unde am veni sau ne-am întoarce, muzica cerului ori muzica interioară ca dar al Cerului, este cu noi. Chiar şi când ”plecăm” muzica ne însoţeşte în calea spre Lumină.

Oare ce iubeşte mai mult? Femeia sau violoncelul? Sau pe amândouă deopotrivă… Muzica şi femeia, nu pot să lipsească din viaţa bărbatului. Una fără cealaltă te vor face să pluteşti în derivă pe ape adânci fără să afli acel tărâm al împlinirii.

Când acordeonul este atins de o femeie, viaţa şi muzica par mai atrăgătoare.

Fragilitate contrastanta cu imensul burduf cu clape… şi totuşi, delicateţea şi feminitatea, în ciuda bărbătescului instrument, stârnesc acorduri nebănuite în sufletele sensibile.

Tăcerile şi singurătatea au ca expresie muzica… Bagaj, hrană, trebuinţe imediate… într-un cuvânt – muzica…

Într-o pustietate numai îngerii pot asculta muzica… În orice muzician se poate ascunde un mare talent precum Brahms…

Bătrâna flaşnetă în mâinile bătrânului ei flaşnetar… aproape două  secole de muzică… şi mai tânărul gramofon, uimitor pentru cei care nu înţelegeau cum reuşea să cânte o simplă cutie de lemn.

Muzică cultă în taverna din cartier… Contraste pe portativ şi în viaţă…

Viaţa înecată în alcool şi muzică…

Curiozitatea nu ţine cont de ”interdicţii”… doar muzica este expresia libertatăţii spirituale şi de imaginaţie. Ea creează sau recompune sentimente şi trăiri neexprimate în cuvinte, înalţă armonii ale acordurilor interioare, făcând clapele ori coardele să vorbească în locul rostirilor. Vindecă, mângâie, plange ori râde, suspină sau surâde prin vocea lui Dumnezeu ce a pus har în sufletul artistului. Muzica este viaţă, moarte, iubire, destin, dar şi gând înaripat, este elixirul magic ce hrăneşte spiritul, ce vindecă tristeţi, durere, singurătăte, ce rezideşte suflete după apocalipse interioare.