Atentatul de la Sarajevo… sau începutul sfârşitului…

"Sunt complet nebuni! Un război între europeni înseamnă un război civil, cea mai monumentală tâmpenie pe care lumea a făcut-o vreodată". Generalul Lyautey, rezident general al Franţei în Maroc

Deşi atentatul de la Sarajevo a fost considerat ca fiind detonatorul direct al Primul Război Mondial, acest asasinat a fost doar pretextul razboiului. Cauzele acestui prim conflict mondial au fost mult mai complexe: concurenta economica, imperialismul si nationalismul,  disputele anterioare nerezolvate precum lipsa surselor de materie primă şi de pieţe de desfacere pentru industria central-europeană, sistemul de alianţe, guvernarea fragmentară, întârzieri şi neînţelegeri în comunicaţia diplomatică, cursa înarmărilor etc.De asemenea, tendinta Germaniei de a deveni cea mai mare putere militara a Europei şi de a înlătura supremaţia navala a Marii Britanii a produs tensiuni mari intre cele doua tari. Imperiul Austro-Ungar era caracterizat da nemultumirea si agitatia nationalităţilor, tinute cu greu intr-un stat unitar.

Familia imperială: Franz Ferdinand, alături de soţia sa, principesa Sofia Chotek de Hohenberg şi de cei trei descendenţi ai familiei.

Astfel, arhiducele Austriei, Franz Ferdinand, moştenitorul tronului Austro-Ungariei, dorea ca imperiul dualist să-şi menţină autoritatea asupra unei mari parţi a teritoriilor locuite de slavii de sud, măsură cu care naţionaliştii pro-sârbi nu erau de acord. Aceştia s-au constituit în organizaţia secretă ”Mâna neagră” şi au hotarât că arhiducele trebuia lichidat. Prilejul s-a ivit în ultima zi a vizitei lui Franz Ferdinand şi a soţiei sale, principesa ceha Sofia Chotek de Hohenberg, la Sarajevo, în Bosnia, la data de 15/28 iunie 1914.

Aceeaşi zi reprezenta pentru sârbii din Bosnia-Herţegovina, deveniţi supuşi ai imperiului în 1908, un alt simbol, cel al înfrângerii în faţa Otomanilor în bătălia de la Kossovopolje şi al luptei pentru independenţă. Astfel, după participarea la slujba religioasă ţinută în capela hotelului unde erau cazaţi, arhiducele Frantz Ferdinand împreuna cu soţia sa s-au alăturat cortegiului manifestanţilor.

Complotiştii nu ştiau dacă arhiducele se afla în a doua sau a treia maşină.

Ei şi-au ocupat poziţiile şi au aşteaptat sosirea cortegiului. Unul dintre atentatori a întreabat un jandarm din apropiere în care dintre maşini se află arhiducele. Frantz Ferdinand ocupa cea de a treia maşina din cortegiu. În momentul în care maşina a trecut prin dreptul atentatorului, acesta a scos siguranţa bombei şi a aruncat-o imediat, înainte de a aştepta cele 10 secunde. Şoferul maşinii, surprins de zgomotul pe care l-a aseamănat cu o armă de foc, a apăsat instinctiv pe acceleraţie. Astfel, bomba a aterizat în spatele arhiducelui, pe capota lăsată a maşinii decapotabile. În cele din urmă, bomba a alunecat pe stradă şi a explodat mai aproape de maşina din spate. În încercarea nereuşită de atentat au fost  răniţi uşor câţiva trecători, colonelul Erich von Merizzi şi contele Alexandre Boss-Waldeck. Cotegiul şi-a reluat ruta apoi şi  a trecut pe lângă ceilalţi complotişti care nu au reacţionat în niciun fel, ajungând la destinaţia finală, anume la hotel.

Încercarea nereuşită a atentatului.

La revenirea la hotel, i se sugerează arhiducelui schimbarea programului vizitei sale şi a traseului stabilit anterior.

Franz Ferdinand decide însă că vrea să meargă la spital pentru a vedea cum se simte colonelul Merizzi. Statul său major decide atunci schimbarea rutei: maşina trebuia, în mod normal, să părăsească strada principală şi să facă dreapta la Podul Latin, apoi să o ia pe strada Franz Joseph spre direcţia centrului. Însă, s-a decis rămânerea pe strada principală, care era destul de largă, cât mai mult timp posibil înainte de a se îndrepta spre spital unde era internat colonelul Merizzi rănit în urma primei încercări nereuşite de atentat cu bomba.

Arhiducele a plecat spre spital cu o singură maşină însoţitoare, cea a şefului poliţiei. În dreptul Podului Latin, soferul maşinii poliţiei dintr-o simplă eroare sau neinformat anterior de schimbarea rutei, a virat dreapta pe pod, iar maşina în care era arhiducele şi-a continuat drumul pe strada principală.

Gavrilo Princip, un student de 19 ani – asasinul familiei imperiale.

Însoţitorul aflat în dreapta şoferului maşinii în care se afla arhiducele, ordonă întoarcerea maşinii şi urmarea traseului stabilit: Podul Latin şi strada Franz Joseph. Manevra s-a desfăşurat cu dificultate din cauza străzii înguste, însă în ovaţiile trecătorilor aflaţi la faţa locului incântaţi de faptul că puteau fi atât de aproape de familia imperială. Printr-o coincidenţă tragică, Gavrilo Princip era acolo, în apropiere, supărat şi furios probabil din cauza eşecului planului stabilit. Nu mai avea starea de spirit necesară pentru a se gândi la un nou plan şi, de fapt, nici intenţia de a mai ucide. Şi dintr-o dată, în faţa ochilor îi apare, la mai puţin de doi metri depărtare, cuplul imperial. Princip a reacţionat mai mult din instinct: a scos pistolul şi a tras. Avea să mărturisească la proces că a întors capul în momentul tragerii şi că nu mai ştie de câte ori a tras sau asupra cui. Gavrilo trăsese de două ori: primul glonţ l-a atins pe Franz Ferdinand, atingându-i vena jugulară, iar al doilea a lovit-o pe Sophia în abdomen.

Atentatul şi-a atins scopul imediat, insă a fost picatura care a umplut paharul declanşării unui conflict monstruos – Primul Război Mondial.

Aspecte din viaţa cuplului imperial…

Muzicianul de ocazie in arta lui Robert Doisneau…

Cine a fost Robert Doisneau?

A fost numit fotograful necuvintelor sau al fotografiei ce face mai mult decât 1000 de cuvinte. Este cel care a deschis calea către fotojurnalism, surprinzând instantanee deosebit de expresive prin inedit şi neaşteptat. Fotografiile lui sunt momente unice, irepetabile, ce păstrează şi imortalizează clipa precum reversibilitate a timpului. Cine priveşte aceste fotografii, acum la 100 de ani de naşterea artistului, se poate transpune cu uşurinţă în cadrul surprins la acea vreme, simţind aceeaşi emoţie sub impresieia pe care a simţi-o artistul fixând obiectivul pe acel aspect cu totul neimportant pentru cei care treceau nepăsători pe lângă viaţă.

Doisneau a pornit întotdeauna de la ideea că  "minunile din viaţa de zi cu zi sunt atât de interesante, încât nici un regizor de film nu poate aranja lucrurile neaşteptate pe care le găseşti într-o stradă."  Iar partenerul său alături de care a surprins viaţa pariziană în simplitatea ei complexă, a fost Henri Cartier-Bresson care spunea că ”A fotografia inseamnă a-ţi alinia mintea, ochiul şi inima. Este un mod de viata.”

Muzica e viaţă… şi viaţa e o muzică…

Deşi este greu să rosteşti ceva în faţa acestor imagini, fiecare privitor îşi poate construi propriul gând ce descrie pictural frântura de viaţă surprinsă de artist.

 

Întotdeauna trebuie sa fii pregătit să te desparţi de o  coardă a inimii tale… Ploaia de dinainte n-a reuşit să o atingă, în schimb hazardul ţi-o poate smulge în orice moment de neatenţie…

Drumul vieţii nu poate fi străbătut fără muzică. De ori unde am veni sau ne-am întoarce, muzica cerului ori muzica interioară ca dar al Cerului, este cu noi. Chiar şi când ”plecăm” muzica ne însoţeşte în calea spre Lumină.

Oare ce iubeşte mai mult? Femeia sau violoncelul? Sau pe amândouă deopotrivă… Muzica şi femeia, nu pot să lipsească din viaţa bărbatului. Una fără cealaltă te vor face să pluteşti în derivă pe ape adânci fără să afli acel tărâm al împlinirii.

Când acordeonul este atins de o femeie, viaţa şi muzica par mai atrăgătoare.

Fragilitate contrastanta cu imensul burduf cu clape… şi totuşi, delicateţea şi feminitatea, în ciuda bărbătescului instrument, stârnesc acorduri nebănuite în sufletele sensibile.

Tăcerile şi singurătatea au ca expresie muzica… Bagaj, hrană, trebuinţe imediate… într-un cuvânt – muzica…

Într-o pustietate numai îngerii pot asculta muzica… În orice muzician se poate ascunde un mare talent precum Brahms…

Bătrâna flaşnetă în mâinile bătrânului ei flaşnetar… aproape două  secole de muzică… şi mai tânărul gramofon, uimitor pentru cei care nu înţelegeau cum reuşea să cânte o simplă cutie de lemn.

Muzică cultă în taverna din cartier… Contraste pe portativ şi în viaţă…

Viaţa înecată în alcool şi muzică…

Curiozitatea nu ţine cont de ”interdicţii”… doar muzica este expresia libertatăţii spirituale şi de imaginaţie. Ea creează sau recompune sentimente şi trăiri neexprimate în cuvinte, înalţă armonii ale acordurilor interioare, făcând clapele ori coardele să vorbească în locul rostirilor. Vindecă, mângâie, plange ori râde, suspină sau surâde prin vocea lui Dumnezeu ce a pus har în sufletul artistului. Muzica este viaţă, moarte, iubire, destin, dar şi gând înaripat, este elixirul magic ce hrăneşte spiritul, ce vindecă tristeţi, durere, singurătăte, ce rezideşte suflete după apocalipse interioare.

Femeia ca marfă… Catalog de produse…

Se spune despre prostituţie că este cea mai veche meserie din lume. A oferi farmece trupeşti contra cost nu a fost şi nu este nici acum o noutate sau un aspect de neconceput în lumea firescului uman, al instinctelor sexuale, al nevoilor organice. Din toate timpurile femeia a avut cele mai diverse semnificaţii în viaţa bărbaţilor. De la femeia mamă, soţie, amantă, adulată, iubită, respectată, căreia poeţii i-au dedicat ode şi versuri tulburătoare, până la femeia-obiect al nevoilor şi instinctelor masculine, porniri de multe ori animalice.

In anul 1927, Romania avea 12.431 dame de consumatie: 9.610 romance, 8 italience, 17 frantuzoaice, 18 grecoaice, 61 de rusoaice, 25 de turcoaice, 1.404 unguroaice, 170 de poloneze, 171 de cehoaice si 947 de alte nationalitati. Desigur, aceasta era statistica de la noi, însă fiecare ţară europeană avea de asemenea bordelurile şi prostituatele ei.

În perioada antebelică şi interbelică, bordelurile erau un refugiu deosebit de apreciat pentru majoritatea bărbaţilor care doreau şi simţeau nevoia să frecventeze astfel de locuri. Damele de companie sau de consumaţie, aşa cum erau numite, aveau un statut bine definit, erau organizate în case de toleranţă şi lucrau cu “carte muncă” precum orice angajat la stat, plătitor  de impozite şi taxe.

Fetele erau foarte frumoase, de o senzualitate fermecătoare, provocatoare şi charmante, irezistibile bărbaţilor care treceau pragul caselor de toleranţă.

Existau bodeluri de lux, case de toleranţă la periferii, case de rendez-vous, pînă la femeile “care făceau trotuarul“. “Damesele” aveau condicuţă şi tarife în funcţie de prestaţie şi statutul social al domnilor care frecventau stabilimentul.

Tarife şi meniuri ale prestaţiilor în diferite bordeluri.

Domnii care preferau o anumită domniţă, aveau posibilitatea să plătească un abonament pe o perioadă determinată, beneficiind în felul acesta de o reducere, spre deosebire de cei care se bucurau de fiecare dată de farmecele altei prostituate, plătind prestaţia la preţ intreg.

Damele de companie erau pentru toate gusturile şi toate buzunarele.

Aspectare înainte de proba de lucru…

Fetele se pregăteau  pentru prestaţie. Oare ce se ascundea sub zâmbetul lor sau sub mimica ce părea impasibilă?

Fericite, se bucurau de micile atenţii pe care le primiseră ”bonus” din partea celor mulţumiţi de serviciul oferit.

Igiena personală nu presupunea epilarea. Unii bărbaţi apreciau pilozităţile din zonele intime, inclusiv axilă şi picioare, ca fiind deosebit de senzuale. Probabil că nici “parfumurile” aferente pilozităţii nu îi deranjau foarte tare, dimpotrivă erau un stimulent în plus de excitare sexuală. În schimb erau obligate să se supună controalelor medicale periodice, ale căror rezultate care erau înscrise în fişele medicale.

 

Sigur că într-un rai al plăcerilor carnale  perversiunile sexuale fac parte din momentele de relaxare ale prostituatelor.

Fetele erau libere să-şi pună în practică toate fanteziile sexuale, lăsându-se pradă plăcerilor carnale fără limită.

Pauză de cafea şi o ţigară între cele două reprize de lucru…

… ŞI A VENIT RĂZBOIUL!…

În timpul războiului bordelurile erau frecventate pentru echilibrarea stării de spirit a trupelor, acest lucru contribuind uneori în mod decisiv la susţinerea morală şi eficienţa acţiunilor de luptă.

Prostituatele erau considerate simple obiecte pentru satisfacerea nevoilor sexuale.

 

  Negocierea prestaţiei nu era un lucru simplu. “Masa tratativelor” era în stradă ori în localuri. Acolo se stabilea în amănunt preţul şi “operaţiunile” pe etape şi momente care duceau la satisfacerea clientului. Prin urmare clientul ştia foarte bine ce plăteşte şi ce primeşte în schimbul banului cheltuit cu folos.

Damele se lăsau greu înduplecate ţinând la profesionalismul şi experienţa lor în materie de satisfacere trupească. Negociau ferm cererea şi oferta.

 

Se spune că femeia nu devine curvă decât dacă bărbatul o face curvă. Adică bărbatul este cel vinovat de decăderea femeii în plan trupesc şi moral. Adevărul însă stă în alegerea de către femeie a acestei meserii ce în aparenţă pare foarte uşoară, în realitate, conform sumarelor studii psihologice, fiind una dintre cele mai degradante şi grele profesii. Din păcate se pare ca nu există studii psihologice aprofundate legate de psihologia prostituatei şi determinarea ei de a alege această meserie. Ce simte, cum simte, dacă simte şi cât simte, unde este sufletul acestei femei şi dacă ea este prezentă la consumarea actului sexual, complexitatea trăirii ei interioare, nu le vom cunoaşte decât dacă ele, profesionistele, vor consimţi să-şi etaleze interioritatea în faţa psihologilor care vor studia un astfel de domeniu.

Cele mai multe sunt lipsite de simţire, neimplicate emoţional, sufleteşte, ele lipsind din actul sexual. Mintea, inima, sufletul sunt total absente, simularea sau participarea lor la act făcând parte din vocaţia profesională şi responsabilitatea faţă de client.

Preludiu teatral…

Orgasm… poate simulat…

Postludiu sau relaxare înaintea unei noi reprize?

 

Oare s-a deschis un nou bordel? De-a lungul timpului au existat numai bordeluri pentru bărbaţi… Pe când bordeluri şi pentru femei ?… În fond feminismul presupune şi această egalitate în drepturi.

Războiul şi dramele lui s-au reflectat şi în viaţa prostituatelor…

După război, francezii au pedepsit drastic prostituatele considerându-le ”trădătoare”, ele fiind acuzate de faptul că s-au prostituat cu soldaţii germani. Din acest motiv, au fost batjocorite şi umilite în public. Au fost rase în cap, stigmatizate cu semnul zvasticii şi plimbate pe străzi cu pancarte agăţate de gât, nu înainte de a fi bătute crunt. Desigur, a fost perioada de tranziţie până când fetelor le-a crescut din nou părul, s-au reabilitat pentru a fi din nou apte să-şi practice meseria, moment în care noii clienţi erau tocmai cei care le batjocoriseră la sfârşitul războiului.

Am asociat imaginea de faţă intr-un mod plastic cu imaginea interioara şi exterioara a prostituatei. Trupul tânăr, de o frumuseţe sculpturală, seductor şi irezistibil prin farmec şi senzualitate este lăcaşul unui suflet în ruină. Oare ce le determină şi le-a determinat pe prostituate din totdeauna să aleagă această ”meserie” degradantă în plan uman? Ce monştri sălăşluiesc printre acele ruine ale sufletului lor?